[guest writer: Angela Stănescu]

Ziua: 12 august 2018

Ora: pe la prânz

Locul: o terasă din Alexandria

Participanți: Ana, Ela, Alex, Ovi, Ralu și Angi

Contextul: Festivalul Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis

Subiectul: Tu când ai dat cu fail?

Eșecul este un subiect despre care obișnuim să vorbim la modul general și abstract, este ceva ce li se întâmplă altora și este de preferat ca noi să învățăm din experiențele lor, ale acelor altora care comit eșecuri. Deschizând acest subiect între noi, am observat cât este de greu să vorbești despre propriile eșecuri, cât este de dificil să îți asumi experiențe din viață ca eșecuri și cât este de provocator să împărtășești cu ceilalți aceste experiențe personale.

Cei mai mulți dintre cei de vârsta mea (născuți prin anii ’80) facem parte dintr-o generație educată în spiritul perfecțiunii într-o perioadă în care eșecul era un Bau-Bau înfiorător. Și ca să nu generalizez, eu am fost crescută într-o continuă teamă nu numai de eșec, dar și de greșeală. Țin minte și astăzi prima zi de școală când aveam 6 ani și 3 luni. Atunci când mi-am dat seama că eu nu am gumă de șters în penar, mi-am spus cu emfază: „eu nici nu o să am nevoie de gumă de șters pentru că eu nu o să greșesc niciodată și o să iau doar 10!” Stupoare: prima notă pe care am luat-o în existența mea de elev a fost un 8, la desen! Cred că acesta poate fi catalogat ca primul meu eșec, cel puțin primul pe care mi-l amintesc. Angi-copil a avut foarte mult de furcă cu înțelegerea acestui eveniment; și nici astăzi nu sunt sigură dacă am înțeles pe deplin, dacă am acceptat și dacă m-am iertat pentru teribila faptă înjositoare de a fi luat nota 8 la desen. Asta fiindcă anxietatea legată de eșec a unui copil se axează pe ideea că dacă eșuează va fi respins, părăsit și distrus de către părinții săi și de către adulții care îl înconjoară și în care are încredere (învățătoarea, de exemplu). Un copil ar trebui să aibă dreptul să greșească, ar trebui să nu aibă teamă de asta, ar trebui să se poată juca, testa, valida și să aibă posibilitatea să facă toate aceste lucruri de la capăt în fiecare zi.

Derulând cu viteză înainte până aproape 27 de ani mai târziu, găsindu-mă în compania prietenilor mei din Gașca lui Coubertin, îmi dau seama că în toată viața mea nu am avut niciodată curaj să risc atât de mult încât să eșuez. Pentru că dezvoltarea la nivel personal a unui individ vine atunci când acesta are curajul să părăsească zona de confort, iar acest lucru înseamnă inevitabil disconfort. Dacă eu am eșuat încă de la primii pași în școală, acel loc despre care mi se spunea că mă pregătește pentru viață, acel loc unde dacă aș fi eșuat aș fi ajuns o vagaboandă, tot ce am căutat să fac a fost să găsesc o zonă de confort și să ma agăț de ea cu dinții și cu sufletul pentru ca nu cumva să fiu părăsită, abadonată și, mai ales, să nu care cumva să devin o ratată.

Să părăsesc o astfel de zonă de confort este dificil, dar faptul că în jurul meu sunt oameni care vorbesc despre eșecurile lor, care tratează eșecul ca pe o experiență de învățare, este un lucru care îmi dă curaj și încredere, încredere în bine. Faptul că pot să mă uit înapoi în viața mea și să caut cu ardoare greșelile și eșecurile mă ajută să îmi fiu un exemplu propriu la nivel mic.

Îmi amintesc, de exemplu, de prima clasă de yoga pe care am predat-o într-o sală plină cu vreo 15 oameni necunoscuți – a fost un dezastru după standardele și filtrele mele. Și totuși am găsit curajul, încrederea și tăria de a mai merge în fața lor încă o dată și încă o dată și de atât de multe ori până când vocea nu mi-a mai tremurat, până când am acceptat că uneori greșesc, până când am învățat că în fața mea sunt oameni la fel ca mine și, cel mai important, până când am încetat să mă compar cu alți instructori de yoga și până când am încetat să îmi doresc să fiu perfectă.

Eșecul, la fel ca și succesul, este relativ. Cât este de importantă o anumită experiență pentru tine, doar tu poți decide. Succesul nu e ceva ce trebuie confirmat de lumea din afară. Succesul nu trebuie validat. Succesul poate sa fie măreț și fără vreun tip de recunoaștere.

Pentru mine urmează o perioadă a vieții în care voi avea nevoie de curaj, de încredere, de tărie. Am luat cea mai îndrăzneață decizie pe care o puteam lua în acest moment și asta mă poate duce la eșec sau la succes. Dar pentru că ele sunt relative, sunt sigură că va fi o perioadă care mă va transforma și îmi va oferi oportunități de dezvoltare. Să știu că pot să vorbesc despre eșec, să știu că sunt oameni aproape de mine care au eșuat sau au avut succes, să știu că sunt și alți oameni care trec prin ceea ce trec eu, care își pun întrebările pe care mi le pun eu, este reconfortant.

Concluzia mea este că pot să dau cu fail și acest lucru este în regulă, există viață și succes (relativ 😊) după fail.

Nu o să vă spun poveștile despre eșec ale prietenilor mei, îi las și pe ei să se desfășoare pe blogul Elei în comentarii. Nu știu dacă am reușit să vă rețin atenția până aici, dar dacă nu am reușit, e ok, pot să dau și cu fail. Oricum nici eu, nici voi cei care nu ați ajuns până aici nu o să știm vreodată, pentru că eșecul este relativ. Iar pe voi cei care ați fost intrigați de acest text până aici, vă invit să povestiți cu noi despre eșec, vă promit că poate fi eliberator și revelator. Iar eliberarea și revelația pot fi un succes, uneori de dimensiuni gigantice.

Deci tu? Tu când ai dat cu fail?

 

PS: Este al treilea an consecutiv în care IDEO IDEIS alege o temă pe care o consideră constructivă pentru educația non-formală a participanților și care, prin campania de comunicare, depășește granițele festivalului în termeni de impact. În 2016 tema a fost empatia, în 2017 autonomia, iar anul acesta IDEO IDEIS a vorbit  despre perseverență. Excelent aleasă tema, minunat festival. Mai mergem. 🙂