Astăzi tata ar fi împlinit 60 de ani. Mult, puțin? Depinde.

Mult, dacă îmi amintesc cum acum câțiva ani îi consideram pe ai mei „moși”. (asta până într-o zi când, mai în glumă, mai în serios, mi-a dat mama de înțeles că o deranjează)

Puțin, dacă stai să te gândești că bunica, la 85 de ani, e încă în viață. Sau că m-am bucurat de tată mai puțin de 25 de ani, iar alții își îngroapă tații mai pe la 50 de ani, încolo.

Unii, mai puțin norocoși, n-au deloc (prezent în viața lor) tată, știu și asta. Dar nu pot să nu mă gândesc la toate lucrurile pe care mi-ar fi plăcut să le fac eu cu taică-meu pe post de pensionar. Ar fi meritat și el măcar să vadă dacă primul meu copil va avea tot ochi albaștri, ca ai lui.

Nu pot să nu-mi amintesc că ultima conversație telefonică a fost una expeditivă: mă sunase sâmbătă seara, când eram la B’estfest, și cum nu prea reușeam să ne înțelegem, a rămas că ne auzim mâine…

De când tata a intrat brusc în comă și până când a murit au trecut 24 de zile. După cele trei zile haotice cu priveghiuri, înmormântare, poduri, stâlpi, toiag și parastas a venit de fapt greul. Momentul acela când rămâi singur, după ce fiecare a plecat la casa lui… după ce te-ai prefăcut destul că ești puternic și îți permiți în sfârșit să plângi. Să urli sub duș, când nu te aude nimeni.

Încă mi-e greu. Mi-e greu să mă uit la filme cu oameni în comă. În spitalul județean din Brăila n-am mai fost din iulie 2013 și probabil c-o să-l mai evit o perioadă. Mai ales secția de reanimare, unde am conștientizat prima oară faptul că tata ar putea să moară la 57 de ani – a trebuit să văd un mort scos pe targă și să mă uit în ochii speriați ai mamei. Faptul că medicul care-l îngrijea ne-a spus atunci că doar o minune se mai poate intampla nu fusese de ajuns.

Despre cuvintele pe care i le-am scris pe cruce – Ține minte, sfârșitul nu-i aici… – am sentimente mixte. Din păcate eu nu cred asta, dar le-am scris pentru mama, în speranța că asta o va îmbărbăta de fiecare dată când va merge singură la cimitir să aprindă o lumânare.

dans

Nu pot să nu mă condamn fiindcă am scris o singură dată pe blog despre tata cât era în viață și de vreo 5 ori de când nu mai e. Dar scriu fiindcă simt că mă ajută să trec mai repede peste. A fost greu, acum e mai bine, o să fie din ce în ce mai bine, sper.